The Borgias

Valencia isi intoarse privirea cand auzi vocea lui Cesare. Se asigura ca Geoffre e la el in camera si se indrepta spre cei doi frati. Observa imbracamintea lui Cesare.
- Cesare? De ce porti doar un halat cand ar trebui sa porti o pijama si sa fi la tine in pat.
Ii zambi sincer si isi dadu ochii peste cap cand se uita la Juan.

- Sunt un Cardinal, mama, nu un mort. Nu e chiar asa de tarziu pentru o noapte a Carnavalului, si cel putin eu ma tin pe picioare.
Arunca o scurta privire pe jumatate amuzata spre Juan, si saruta galant mana mamei lui. Deschise usa camerei lui si se retrase inauntru cu o plecaciune spre cei doi din fata usii. Desi scaldat in intuneric, dormitorul lui nu devenise neaparat si mai racoros. Se simtea aerul de noapte de toamna timpurie, incarcat de unele miesme din oras care ajungeau pana si in Palatul Apostolit. Tanjea dupa vila din Pesaro ca dupa sanul mamei, uneori mai mult de-atat. Si-ar fi dat si mana stanga -pe cea dreapta, madularul, orice- pentru o boare de vant cu miros de rau proaspat, involburat, nu putreziciunea Tibrului.
Ofta, gandindu-se ca oricum nu avea sa schimbe nimic in acea noapte, si se dezbraca de haine, apoi se imbaie frugal si de-a dreptul brusc cu apa rece dintr-un lighian de pe divan. Nu destul de rece -se asteptase la asta-, dar suficient ca sa se schimbe in hainele de noapte si sa se intinda in patul mare, de-a dreptul grotesc pentru un singur om. Nu stia ce era mai trist: certitudinea ca asa avea sa fie mereu, sau incertitudinea? Oftand din nou, inchise ochii.

Rodrigo Borgia pasi incet pe coridor, nu fiindca ii era greu sa se miste, ci pentru ca toti strajerii, doamnele, cardinalii si slujitorii care mergeau pe acolo, pentru toti cei care stateau si se uitau, pentru ca toti acestia sa stie cine era cu adevarat noul Papa de la Vatican. Papa Borgia.
O slujnica se apleca sa-i sarute inelul din aur masiv, lasand, fara sa vrea, la iveala un decolteu enorm. Asa, fiica mea. Inchina-te pios si cat de adanc.
Continua sa mearga, si cand ajunse la intrarea in gradina, inelul sau fusese sarutat de cel putin doua sute de ori.
E bine sa stie cine e Papa, cine este cel care-i conduce pe caile mantuirii, sau pe oricare alte cai.gandi Rodrigo, amintindu-si de toate femeile care i se inchinau si isi lasau urmele buzelor dulci pe inelul sau.
Se aseza pe o banca de marmura rosie, sculptata maiestuos si cu o manticora imensa de o parte si de alta. Vazu apropiindu-se un barbat in rosu. Stiu cine era.
- Cardinal Sforza. il saluta Rodrigo, inclinandu-si capul.
- Ma bucur ca n-am intarziat, Preasfintia Ta. spuse Sforta, sarutand inelul Papei, stergand toate acele buze dulci cu ale sale, buzele sale uscate, mici si spane.
- Niciodata nu stii daca intarzii sau ajungi mult prea devreme, Sforza. Acest lucru mi s-a spus in primii ani in care m-am alaturat celor sfinte.
Sforta incuviinta, stanjenit de o greseala pe care nici macar nu o facuse.
Rodrigo Borgia zambi, ascunzand mai multe decat trebuia.
- Haide sa nu ne lasam purtati de jocuri de cuvinte acum, Cardinale. Nu de aceasta te-am chemat.
- Sunt sigur, Papa. M-ai chemat intru cele sfinte.
- Si intru cei sfinti, Sforza. Intru cardinalii de la care inca nu am nici un raspuns, nici o confirmare. Ai ceva vesti despre acesti sfinti?
- Din pacate, nu. Dar o sa imi dau silinta mai mult.
Papa il privi dezamagit si se ridica.
- Asigura-te ca le spui ce daruri sfinte vor primi daca i se alatura Papei, Sforza.
Se intoarse si pleca, indreptandu-se spre apartamentele sale, stergandu-si inelul masiv si pregatindu-l pentru buzele groase si fine ce-l vor atinge.

Giulia Farnese isi tinu cu grija oglinda mica din sticla venetiana in bataia soarelui, si isi aseza salul negru, opac, peste cea mai mare parte din fata, avand grija sa i se intrezareasca doar pielea palida si buzele rosii. Isi aranja decolteul rochiei si cobora din trasura cu o delicatete grabita, si -de ce nu- plina de emotii.
Arunca o ultima privire pe scrisoarea ingalbenita, scrisa neglijent, si apoi in urma. Gata cu asta. De-acum,doar inainte. Nu-i fu greu sa intalneasca un om al papei ; Sfanta basilica romana la care Sfintenia Sa isi savarsea serviciul ca duhovnic era plina de ei.
Ignorand privirile arzatoare ale barbatului asupra ei, isi gasi grai ca sa intrebe :
- Am venit sa ma spovedesc Papei Alexandru si doar lui. Cand isi savarseste datoria aici?
Cu un oftat incet, barbatul paru sa priceapa. Spre greseala lui, murmura "Istoria lui Inocentiu se repeta", asa ca Giulia pricepu.
- Nu e deloc asa, domnul meu. Am doar prea multe pacata, si ca sa fiu din nou pura, trebuie sa fiu iertata de insusi vicarul Domnului pe pamant.
Barbatul nu se lasa convins - Giulia nici nu se asteptase pe de-a intregul. Dar o conduse pana langa locul spoevedaniei, cu privirile atintite cand pe linia sanilor, cand pe valul gros care-i acoperea fata.
- Nu esti vreo maura, nu ? vorbi el, parca facandu-si curaj.
Giulia nu facu decat sa-i arate obrazul drept, palid si neted ca pielea unei statui. Daca nu cumva era orb, ar fi inteles ca nu, nu era.
Si acum, Papa Alexandru al saselea, vino la mine.

Papa sorbi ultima inghititura de vin dulce, rosiatic, si isi puse inelul pe degetu-i osos. Fusese informat ca o doamna cerea sa fie spovedita de el insusi, asa ca Rodrigo se gandi ca nu avea nici un motiv sa refuze.
Iesi din apartamente si se indrepta tinta spre sala de slujbe.
Acolo, o doamna intr-o rochie care parea a fi cusuta din cel mai fin fir statea cu spatele, asteptand langa usa pentru spovedanie.
Ii puse usor o mana pe umar si zambi.
- Draga doamna, am inteles ca ati cerut o spovedanie cu insusi Papa...ma tem ca eu sunt acela. spuse el, afisand un zambet putin cam curtenitor pentru o sala plina cu icoane si apa sfanta.

Chipes , fu primul gand care trecu prin mintea Giuliei Farnese, stralucitor si solitar ca un fulger pe un cer senin, deasupra unei mari line. Neasteptat de chipes, incitand de chipes, periculos de chipes. Cineva mai indraznet l-ar fi numit frumos de-a dreptul. Parul ii era cenusiu intr-o culoarea noua, nobila si -de ce sa nu o spuna- spaniola. Pielea bronzata era prea putin brazdata de riduri, iar ochii negri luminau favorabil linia creionata a obrajilor pana la buzele subtiri, senzuale. Pricepu pe data de ce toata lumea ii spunea "Catalanul" - nimic de pe fata lui incantatoare nu semana a italian, nici macar felul nonsalant si curtenitor in care-si purta mitra papala, atat de diferit spre deosebire de papii cocosati, care-si purtau vesmintele ca si cum ar fi inghitit mere padurete. Atat de spaniol.
- Sanctitatea Voastra.
Giulia se pleca, cu chipul inca acoperit.
- Am spus-o si o s-o spun din nou, pacatele mele nu pot fi iertate de catre altcineva, pentru ca sunt prea grave si izbavirea ce-mi trebuie adusa in urma lor e prea greu de obtinut.

Rodrigo Borgia privi spre fata acoperita a femeii si isi dadu seama brusc cat era de frumoasa. Mult prea frumoasa...
Puse rapid o mana pe talia ei, ca din instinct, si o impinse bland.
- Atunci, sa incepem, doamna mea? Intrati, va rog, acolo. spuse, aratandu-i locul unde avea sa se spovedeasca.
Privi adanc in ochii ei, de asemenea acoperiti, si vazu o mica stralucire anume. Stiu de indata.
Mari pacate trebuie sa ai, doamna mea..., gandi Papa, cu un zambet arcuindu-i colturile buzelor.

Giulia Farnese intra in confesional si trase draperia groasa, de velur visiniu. Se apropie de mica usita de lemn sculptat, despartitoare, cu gauri care nu lasau sa se vada aproape nimic, si o deschise. Isi dadu valul jos, si nu avea nevoie de privirea din ochii Papei ca sa stie cat de frumoasa era atunci, in spatiul ingust luminat de o lumanare aproape trecuta. Stia cum ii straluceau probabil ochii caprui, cum ii cadeau cateva suvite roscate de-a lungul gatului lung, alb, cum il tentau pe Sanctitatea Sa buzele ei rosii si pline.
- Iarta-ma, parinte, caci am pacatuit.
Si numai tu imi poti da o pedeapsa, nu-i asa?
- Am inselat pe sotul meu, si am fost cauza unei crime groaznice. Amantul ... barbatul cu care mi-am inselat consortul intru domnul a fost ucis de sotul meu din patima geloziei, dar vina o port eu si numai eu.

Rodrigo asculta cu atentie fiecare cuvant rostit de buzele dulci ale doamnei pe care le vedea oricum partial din cauza confesionalului.
- Si odata cu adulterul vine si minciuna, doamna mea. Doua pacate grave. Matei a spus odata ca cei care comit adulter si mint cu desavarsire vor ajunge sa caute mantuirea pana la capatul lumii, aceasta fiind desigur, gasita doar impreuna cu un preot binefacator...sau un Papa...apt.
Papa ofta, apoi o licarire se ivi in ochii sai, dar isi aminti ca se afla intr-un confesional, asa ca isi memora ideea si continua, formal:
- Continua sa marturisesti, doamna mea.

- Am ravnit si am poftit trupeste la un anume barbat, chiar altul decat barbatul meu sau raposatul meu amant.
Giulia isi musca usor buza, neprefacuta : spus asa, era intradevar o poveste ingrozitoare. O facea sa se simta ca Melusina a Frantei, nu ca o oarecare femeie frumoasa care vrea mai multe decat o vila intunecata si pustie si un sot impotent.
- Iar acel barbat e ... oh, Sfant Parinte, acel barbat nu e un barbat la care poti sa poftesti.
Chiar daca m-ar dori si el pe mine, functia lui, responsabilitatea pe care o are intru Domnul pe acest pamant, nu l-ar lasa, nu i-ar da voie sa ... ma aiba.
Giulia isi facu, mai mult de forma, o cruce, apoi isi trase decolteul rochiei usor in jos.

Juan se trezi injurand, tremurand sub atingerea apei inghetate care tocmai il lovise.
- Daca ai cunoaste-o pe mama n-ai mai zice ce zici acum, baietas. veni replica tarfei care aruncase apa la injuratura lui Juan. Haide, sus, ti s-a dus timpul pentru care ai dat aurul.
Femeia trupesa -Sfanta Maica, oare pe ea o avuse noaptea trecuta?- ii tranti hainele lui de matase in brate si il lasa doar sa-si puna pantalonii, apoi il impinse de-a dreptul in strada insorita din cartierul de jos.
Fir-ar al dracului sa fie de betie, parca m-am intors acasa aseara. Cand mama tuturor dracilor am iesit din nou ?
Ar fi dat orice sa stie, si totusi, parca nu vroia. Sub prezenta catorva priviri curioase, lucru care-l facu sa realizeze ca inca nu era nici macar amiaza, se imbraca si cu restul surtucurilor, isi lega cingatoare sabiei si porni de-a lungul pietei, spre casa.
Nu-i lua mult sa apara si durerea de cap, imediat ce socul trezirii trecuse. Blestamand in gand -sau poate cu voce tare- intra pe poarta deschisa de paznici si se opri in prag cand isi vazu mama asteptandu-l.

Papa Borgia lasa un mic zambet intunecat sa-i umbreasca fata, apoi isi facu si el o cruce si se uita printre modelele micului gemulet fara sticla spre doamna aceea care ii starnea atat interesul cat si...
- Pacatele iti sunt iertate, doamna mea, dar ma tem ca, pentru a-ti da din partea Domnului iertate, trebuie sa am mai multe...detalii, ca sa zic asa, despre acel barbat misterios la care ravnesti.
Isi puse mainile in poala si se simti tare, in timp ce ochii ii zaboveau pe decolteul si pe sanii palizi si plini ai femeii.
- Nu te teme, doamna, ce este spus sau facut la confesare ramane aici.

Giulia se prefacu ca ofteaza, si se aseza cu spatele la perete confesional, privandu-l pe Sanctitatea Sa de pieptul ei. Doar pentru ca vroia o viata mai buna si miza cu tot ce avea pe asta nu o facea vreo tarfa pe care s-o aiba intr-un confesional! Daca vroia s-o aiba, atunci s-o aiba ca amanta.
- Sfant Parinte, mi-e frica s-o spun. Si rusine, atat de rusine ... .
Stia ca se prefacea credibil - era o actrita extraordinara. Visase sa joace la spectacolele curtii engleze, inainte ca tatal ei s-o vanda de-a dreptul sa-i fie sotie unui om pentru care singura arta e mancarea.
- Dar spun doar ca il cunoasteti.

Rodrigo Borgia zambi din nou si se indrepta de spate.
- Oh, sa-l cunosc eu, draga doamna? Se prea poate, desi nu-mi dai prea multe detalii. Se pare totusi, din glasul tau, ca acest barbat iti starneste un interes cumplit, cum poate ca-i starnesti si tu lui. spuse Papa, aruncand o privire scurta spre roba sa, acolo unde o mica ridicatura il trada.
Nu putea iesi din confesional asa. Trebuia sa o mai tina de vorba pe doamna...
Realiza ca nu-i stie numele.
- Dar un lucru nu mi-ai spus, doamna mea. Numele tau.

Sa risc? se intreba Giulia, tinandu-si rasuflarea. Daca ar fi lasat-o sa plece, numele ei nu ar fi insemnat nimic. Dar daca avea de gand s-o ia cu forta, ca pe o sclava din Noua Lume, atunci numele intinat ar fi fost totul.
- Giulia ...
Cattaragio? Sa-i spun numele sotului meu?
- Farnese. Ma numesc Gulia Farnese.
Atinse usor peretele despartitor al confesionalului cu degetele ei lungi si albe, pline de gratie.

Rodrigo abia rezista impulsului de a-i atinge mana.
- Giulia Farnese, esti iertata de toate pacatele tale. sopti el, apoi isi facu o cruce mare.
Intinse mana si ii urmari podul palmei, apoi liniile din palmei sale.
- Daca n-as fi fost Papa, probabil ca m-as fi facut ghicitor in palma doar ca sa-ti urmez dulcea linie. sopti Rodrigo Borgia, apoi se prefacu surprins si jenat:
- Ma scuzi, Giulia Farnese. Sunt un necuviincios.

Valencia Borgia era imbracata cu o rochie lunga pana in pamant de culoare neagra si isi tinea parul intr-un coc.
- Juan Borgia, de ce naiba vi la ora asta acasa?
Valencia se apropie de el vrand sa ii mai spuna auzite si neauzite.
- Cand ai mai plecat azi-noapte?
Se uita la el patrunzator.
- E pragul amiezii, ce vor zice cei de la castel? Ce va zice tatal tau si restu cand vad ca tu vi la ore de astea?
Isi dadu ochii peste cap, deja saturandu-se sa il critice.

Giulia isi apropie buzele de peretele confesionalului, destul de aproape cat sa sopteasca, cu un glas seducator, ca si cum ar chema un amant.
- Nu suntem toti, in zilele astea? Ce e omul mai mult decat cea mai frumoasa, mai inteligenta, mai complicata, dar si cea mai plina de pacat dintre fiinte?
Isi cobora ochii albastri spre vesmintele papale, unde observa ridicatura sugestiva, si abia-si retinu un zambet triumfator.

Juan se uita de cateva ori prin palat, apoi spre mama lui.
- Nu-l vad aici, sincer. Tata. Nu e aici. De cateva saptamani de cand a fost ales ca vicarul lui Hristos pe pamant, rareori e pe aici.
Isi dadu ochii peste cap si se indrepta spre camerele lui, nu inainte sa murmure, inciudat.
- Al naibii Hristos!

Rodrigo Borgia zambi, la randu-i, apoi sopti, aproape de buzele Giuliei Farnese:
- Nimic mai mult de cat toate acestea, doamna mea. Dar totusi, sunt atat de confuz...Cum poate un om sa dovedeasca faptul ca este doar o fiinta frumoasa, lasciva si pacatoasa? Exista asemenea dovezi, Giulia Farnese?

- Pretutindeni, Sfintia Voastra, si de-a pururi. Prin tot ce facem ne dovedim pacatul, prin tot ce suntem ne aratam frumusetea, prin tot ce credem ne infatisam mandria.
Zambi incet, foarte seducator, cu pieptul lipit de peretele confesionalului, cu buzele aproape de cele ale insusi Papei Alexandru.
- E o pierzanie, da, dar una minunata.

- Un asemenea pacat minunat ar trebui sa fie iertat cu greu, doamna mea. Va fi nevoie de inca o persoana religioasa si puternica pentru a cere iertare Domnului. Ai de facut 5 rugaciuni catre Maica si 2 catre Domnul, iar Sfantul Papa te va ajuta sa le inalti la cer in aceasta noapte cu luna plina, cand toti calugarii obisnuiau sa predice, caci spuneau ca Domnul ii auzea mai bine.

Giulia isi retinu un chicotit si incuviinta, pioasa. Amandoi stiau, de acum, ca era doar teatru, amandoi stiau ce cauta ea acolo, ce cautase de la bun inceput. Dar era o masarada comica de dus. Isi facu cruce si parasi confesionalul, mirandu-se ca fusese atat de usor. Auzise zvonuri despre virilitatea si farmecul acestui papa, dar zvonurile se dovedeau, de cele mai multe ori, dezamagitoare.
Isi aminti zambetul lui dulce, felul in care vocea groasa, placuta, rostea cuvintele, cum scaparau ochii lui albastri prin crapaturile confesionalului, si Giulia isi musca buza. M-a sedus. gandi ea, uimita.
Ramase in fata bisericii pentru cateva clipe, inainte sa ia urmatoare trasura ca s-o duca la resedinta papei, prea mirata ca sa poata schita vreo miscare. Intr-un final, zambi, clatinand din cap. Privi spre linia palmei ei cu o privire de fata indragostita, si ofta, incet. Banuiesc ca se putea si mai rau.

Rordigo Borgia astepta pana ce doamna pleca, apoi se atinse si simti caldura sub vesmintele Papale.
Zambi, apoi ofta si isi aranja inelul la loc pe deget, caci era...stramb.
Ii scapa un hohot de ras, apoi isi facu o cruce si iesi din biserica. In timp ce se indrepta spre apartamentele sale, il vazu pe Sforza. Ii puse o mana pe umar si cardinalul tresari.
- Sanctitatea Ta, m-ai speriat.
- Si pe mine ma sperie multe, Sforza.
- Nu ma indoiesc.
- Ma bucur ca suntem de acord. Ai impartit...Trupul si Sangele?
- Da, desigur. Acum astept ceva raspunsuri, dar sunt plin de indoieli.
- Sunt sigur, sunt sigur. De aceea Domnul ne-a lasat oameni liberi, ca sa putem alege si apoi...spuse Papa, indepartandu-se...apoi sa suportam consecintele.
Rodrigo Borgia urca scari de marmura spre apartamentul papal si odata ajuns in fata sa, isi aranja vesmantul, intrebandu-se daca Giulia Farnese ajunsese oare. Apoi incepu sa rada, stiind ca nu avea cum sa ajunga atat de repede la...rugaciune.
Intra.

Dela Rovere astepta pana cand trasura se indeparteaza, observand destul de bine cine intrase in ea ca sa nu-i ceara propiului sau vizitiu sa o urmareasca.
Vine fara trasura, pleaca cu. Mai sa fie, pe Lacrimile Maicii, ce Papa milostiv avem! gandi el cu ironie, cu un zambet usor trecandu-i peste buzele subtiri. Ii facu semn vizitiului sa porneasca si trase perdelele negre la geamuri, privindu-si vesmintele de cardinal. La inceput, imedait dupa alegerea lui Alexandru al Saselea , Dela Rovere isi urase vesmintele. Ii aminteau constant cine castigase conclavul si cine pierduse - iar el ura un singur lucru mai mult decat esecul : amintirea lui.
Insa asta fusese inainte ca noul lor Papa ilustru sa-si inceapa nobila conducere ; si ceea ce Rodrigo infaptuia, Dumnezeu sa-l blesteme si tot El sa-l binecuvanteze, facea totul mult prea usor pentru Dela Rovere. Nu avea cunostiinta de un papa, in toata istoria, care sa fie mai usor de detronat.
- La Pesaro, dar mai asteapta cateva clipe. Trebuie sa prind ... momentul.

Cesare Borgia se ridica de pe canapeaua de langa pervaz, unde adormise fara sa vrea noaptea trecuta. O durere ascutita ii sageta intregul spate cand se indrepta. Isi amintea perfect ca nu voise sa adoarma, ci doar sa joace rolul indragostitului frustrat de la fereastra, insa...
Se duse tinta la carafa cu vin alb din Franta si bau putin direct de la sursa, apoi se lasa sa cada pe pat, multumind Domnului pentru ca daduse voie pasarilor pufoase sa umble pe pamant, pentru ca apoi podoabele lor sa ajunga o minunata si nobila saltea cu puf.
Abia apoi isi aminti ce se intamplase. Il conduse pe Juan in apartamentul lui, dar inainte...
Lucrezia. Am fost cu Lucrezia...
Isi aminti tot, ca si cum ar fi fost unul dintre acele vise in care vrei sa te intorci, dar nu mai poti niciodata. Sau... . Cesare zambi.
Isi puse in draga vesmantul de cardinal, urandu-i viata lunga la fiecare nasture pe care-l incheia, apoi iesi afara din apartamentul sau, nemaisuportand aerul inchis de dinauntru.
Cobora scarile spre camera Lucreziei, desi nu avea nici cea mai mica idee daca ea era cu adevarat acolo.
Se apropie de usa si batu, sperand ca cea care va deschide va fi chiar Lucrezia, nu mama lor...

Valencia Borgia se ridica de pe podeaua de marmura a bisericii cand isi termina rugaciunea. Vroia sa mai stea sa isi astepte sotul - ii placea sa il mai considere inca sotul ei- dar nu credea ca era cea mai buna idee. Privirile femeilor erau prea aprige si prea fulgeratoare, iar motivul pentru care o priveau asa era inexistent. "Sunt dusmani. Nu ma astept sa ma priveasca in alt fel, dar suntem intr-o biserica. E casa Domnului. Macar aici sa ma evite asa cum fac si eu cu ele".
Clatina din cap, dar nu spuse nimic si isi pleca privirea, prefacandu-se ca se roaga. Era imbracata intr-o rochie neagra, lunga pana in pamant cu dantela la maneci, iar vualul ii era ridicat. Credea ca va merge sa se spovedeasca, dar renuntase la idee. Merse si se aseza intr-un colt al retras al bisericii, dar si asa auzea pasii pe care ii faceau femeile care treceau pe langa ea si nu reusi sa ignore chicotitul lor.
- Mai are tupeu sa vina la papa. E normal si de asteptat sa nu stie despre acea femeie, auzi vocea unei femei pe care nu o cunostea.
Valencia isi ridica capul si aproape ca se ridica in picioare sa se revolte, dar cu un pic de ajutor de al lui Dumnezeu ramase nemiscata si Ii multumi pentru asta. "Femeie." Inainte sa se mai gandeasca la altceva auzi o alta voce.
- Acea femeie e mai frumoasa decat ea si daca te uiti de la distanta. Are forme mai frumoase, pare mai tanara chiar daca isi poarta vualul pe fata de fiecare data.
Se auzi si un chicotit si Valencia aproape ca izbucni in plans, dar se abtinu cat putu. Nu spuse nicio vorba si ramase cu capul plecat, desi avea lacrimi in ochi pe care nu si le putu retine. Ramase cu capul plecat, isi trase vualul pe cap si isi continua rugaciunea.