Lost - RPG -.(paused!)

Boone o vazuse pe Shannon plecand, si spera doar sa nu se fi pitit intr-un loc intunecat si sa fi inceput sa planga. Daca ar fi crezut in Dumnezeu, probabil ca pentru asta s-ar fi rugat.
Auzi un barbat strigand un nume.
"Walt".
Boone se incrunta. Se ridica, de data aceasta nefiind strapuns de sentimentele oribile de greata, si de indrepta spre locul unde ii ardeau.

[Hurley]Hurley il vazu pe Boone apropiindu-se. Nu stia exact daca ceea ce vroia era sa ajute pe cineva, sau pur si simplu sa priveasca. Mai ridica un cadavru si il duse la locul unde erau arse. Se uita la Boone si il vazu parca pierdut. Se apropie de el.
- Nu mai privi in gol si ajuta-ne!
Mai ridica inca un cadavru pentru a-i da un exemplu lui Boone.

Jack simti un nod in gat cand vazu cat de repede si aproape curat mergea trebea. Il facea sa chestioneze serios latura buna a omenirii.
Flacariile se amestecau cu apusul soarelui. Trecusera cinci, sase, sapte ore de cand se prabusisera. In jurul lui auzea rugaciuni murmurate in memoria celor care au cazut. Mainiile ii tremurau, vazand cum cenusa incepe sa se imprastie in aer, si ochii incepura sa-i lacrimeze. Simti cum nodul din gat devine din ce in ce mai strans, si se indeparta aproape fugind de rug. Cineva striga in urma lui, dar nu raspunse.
Pasii il purtau apasat si hotarat in jungla, si cand se vazu in final singur si inconjurat de copaci, se apleca ca sa traga aer in piept. O mana il atinse pe spate.
- Jack? Te simti bine?
Se intoarse si o vazu pe fata care-l ajutase cu cadavrele, fata despre care baiatul gras ii spusese ca o cheama Kate.
- Nu, eu nu pot. Nu pot. Ok ? Nu pot, pur si simplu ... nu pot.
Se vazu mai panicat ca niciodata, incercand sa-si recapete suflul, clatinand frenetic din cap.
Kate ii puse o mana pe umar, si ochii el albastri il priveau intrebator.
- Nu pot sa iau deciziile astea, intelegi?! Nu sunt Dumnezeu. Nu pot sa decid daca oamenii aia aveau nevoie de o inmormantare crestineasca, sau de ..... . Isuse, ce le spun rudelor lor, ce o sa mi spun mie? Nu pot, nu pot sa decid asta, nu pot sa decid pentru atatia oameni. Nu ...
Glasul i se franse, si simti cum nu mai poate sa respire. Isi simtea pulsul incetinind, la fel de clar ca si cum ar fi urmarit un film.
- Jack, linisteste-te. Uita-te in ochii mei. Nu ai ales nimic, pricepi asta? Nu a fost nici o alegere de facut. Uita-te in ochii mei, Jack, vorbesc serios. N-a fost o alegere, si cu atat mai putin alegerea ta! Am vazut un copil aici, Jack, un copil viu. Cum vrei sa creasca, chiar si cateva zile, cu morti dezmembrati in fata ochiilor? Asculta-ma, s-ar fi infectat. Sti asta. S-ar fi infectat si ne-am fi imbolnavit si noi.
Incerca sa traga aer in piept, dar nu reusit. Se aseza si isi lasa capul adanc in genunchi, simtind cum privirea i se incetoseaza.
- Ai un atac de panica. ii spuse Kate aproape soptit.
- Sunt doctor, stiu ce e aia un atac de panica, si stiu sa recunosc unul. incerca el sa spuna, dar cuvintele abia i se formara inteligibile.
- Nu a fost vina ta, Jack. N-ai fi putut sa faci nimic avionului. N-ai fi putut sa ne salvezi atunci, dar poti acum.
- Nu ... pot ... sa ... fac... asta. vorbi el printre dintii inclestati.
Kate se aseza langa el, luandu-l de maini cu un gest ferm.
- Ba poti. Trebuie doar sa trecem de ziua de azi.
Si cateva clipe bune amandoi tacura, si niciun sunet nu se auzi. Nici vantul, nici aerul, nici focul. Nimic. Apoi respiratia ii reveni la normal, pulsul la fel. Nu-i dadu drumul la maini.
- Si dupa ce trecem de ziua de azi?
Kate zambi cu tristete.
- Trebuie sa trecem de cea de maine.

Sayid intrerupse discutia dintre Jack si Kate. Nu stiu daca ii parea rau, dar un sentiment de vinovatie avea. Dadu fuga la Jack, imediat ce aflase de starea fetei.. La viteza pe care o avea, ii era frica sa nu se impiedice. Nu putea asa ceva sa se intample. Nu cand viata a doi oameni era in pericol. Nu mai era mult si ajungea. Dintr-o data cerul se innorase. Soarele disparuse si ploaia se apropia. Nu aucm... gandi Sayid in timp ce pletele negre ii fluturau in vant. Ajunse in sfarsit si pe un ton disperat reusi sa spuna cateva cuvinte:
-Jack, aici erai!Avem nevoie de un doctor! Fetei insarcinate iarasi i s-a facut rau!
Sayid era absolut disperat. Nu vroia ca acea fata, sau copilu ei, sa pateasca ceva. Fugi pana in locul in care se indrepta ea. Cu aceeasi viteza de om nebun. Tunetele si fulgerele se vedeau in larg. Fulgerele se frangeau in mare. Peisajul era de vis, pacat ca nu putea sa se opreasca sa il admire. Dupa cateva minute de alergat ajunse la locul in care se afla fata insarcinata. Strigatele ei se auzeau peste tot.
-Vreau apa si ma doare rau burta! striga Claire.
Incerca sa respire, dar nu reusea. Striga de durere si se parea ca nimeni nu putea face nimic. Simtea copilul cum nu mai misca, si contractiile pe care le avea erau absolut insuportabile.
-Va rog! Am nevoie de ajutor!
Alta contractie. Tipa din nou,iar suvoaie de lacrimi curgeau pe obrajii ei.
-Copilu meu! striga cu disperare. Nu ii pasa de ea, doar de copil.
Sayid incerca sa o calmeze, desi nu prea reusi. O durere nu poate fi calmata cu vorbe. Nu putea privi oameni cum sufera, chiar daca era obisnuit sa vada asa ceva.
-Linisteste-te! Doctorul e pe drum. O sa fi bine. Ii puse mana pe frunte si, cu o carpa umeda ii sterse transpiratia de pe fata.

Jack se ridica si alerga pana la plaja fara sa se opreasca, cu Kate in urma lui. Ploaia stinse focul repede, dar din fericire nu mai ramasera ramasite de cadavre. Il gasi pe Sayid si pe fata insarcinata, si se lasa in genunchi, langa ea.
- Ce s-a intamplat? Ce-a facut? S-a ridicat, sau ce?
Tacu cateva clipe, tragand un zid intre mintea lui si lumea de afara. Nu era pediatru, nici ginecolog. Nu era nici macar doctor de traume. El lucra cu creierul oameniilor, neurochirurgia. Desigur ca stia ce sa faca, dar oare stia indeajuns de bine? Trase aer in piept, simtind cum frica se lasa asteptata. Unu ... doi ... trei ... patru ... cinci.
- Aduceti-mi repede cutia cu medicamente de langa fuselaj.
Se apropie de fata panicata fetei, si sopti incet :
- Cel mai probabil va trebui sa faci o alegere. Tu sau copilul?

La auzirea intrebarii, Claire se opri din tipat si nu stiu ce sa zica. Tu sau copilul?Intrebarea ii rasuna in minte, si totusi cuvintele nu mai veneau. Normal ca vroia sa zica "copilul", dar cuvintele nu veneau. Deschise gura, dar fara niciun sunet. Vedea si auzea tot. Durerile se oprira dintr-o data. Simtea o forta care venea de sub pamant si care facu totul sa fie bine.
-Aduc eu medicamentele, Jack, spuse Sayid si se indrepta spre fuselaj.
Dupa vreo cateva minute Claire nu mai simti forta aia. Incepu dintr-o data sa tipe si sa planga iara.
-Copilul! spuse ca pe o soapta. Putea sa spuna mai tare, dar nu vroia. Se uita in larg si vedea tunetele si fulgerele. De obicei era speriata de ele, dar acum nu. Stia ca in mai putin de o ora va fi una cu ele. Va face parte din acel univers divin la care visa ea in fiecare noapte. Si totusi ceva inauntrul ei vroia sa se salveze pe ea. Copilul e mai presus decat mine, isi spuse in gand, cand spuse cu voce tare:
-Copilul!
De data aceasta se facu auzita. In urmatorul moment Sayid ii aduse medicamentele lui Jack.
-Nu se poate sa ii salvam pe amandoi? intreba Sayid in timp ce lui Claire i se lumina fata.

Jack privi o clipa de la fata plina de speranta a fetei, apoi la Sayid, si ii arunca barbatului o privire aspra. De ce sa-i faca vise desarte?
- E insarcinata in luna a opta si a cazut dintr-un avion. Spune-mi, gasesti tu vreo modalitate sa-i salvam pe amandoi?
Tacu o clipa, apoi clatina din cap.
- Imi pare rau, nu trebuia sa-ti vorbesc asa.
Isi indrepta din nou atentia asupra fetei, dupa ce gasi medicamentul cautat.
- Asculta-ma bine, vreau sa sti ce faci. Se poate ca avionul de salvare sa vina in momentul asta dupa noi, si amandoi sa aveti o sansa. Dar se poate sa nu. Nu vreau sa ma consideri vinovat pentru ce voi face. Asa ca o sa intreb inca odata. Viata ta, sau a copilului?

Claire nu statu pe ganduri, desi gandul ca in urmatorul moment va fi soarele care straluceste pe cer si ca nu isi va vedea niciodata copilul, o tortura. Avu inca o contractie si tipa din nou.
-Copilul! spuse inainte sa lesine.
Sayid se repezi langa Jack si langa fata insarcinata. O vazu ca lesinase si incepu sa se ingrijoreze.
-Fa ceva! ii spuse la Jack pe un ton autoritar, de parca el nu stia ce face.
Il batu pe Jack pe umar.
-Acum s-ar putea sa ii pierdem pe amandoi! Fa naibii ceva! se rasti la el.

Jack isi incelsta maxilarul si nici macar nu ridica privirea in sus.
- Incerc.
Stia ca ii va pierde pe amandoi, daca nu reusea s-o trezeasca. Dar alegerea ei era clara, desi absurda. Trebuia sa-i salveze copilul.
O scutura, desi stia in adancul sufletului ca nu era asta solutia. Apoi gasi niste spirt si incerca s-o trezeasca prin mirosul intepator de alcool, dar nici asta nu reusi.
In timp ce se gandea la altceva, vocea tatalui lui ii suna in minte ca un ecou. Si daca te intrebi cum, dupa ce imi moare un pacient, reusesc sa vin acasa la tine si la mama ta, sa imi mananc friptura si sa ma uit la Pepper Bean, este pentru ca tu ai ceva special in tine, Jack, ceva ce eu nu am reusit sa obtin. Tu nu te pricepi sa renunti.
Lua injectia cu medicamentul inducator de avort si i-o baga in vena. Era singura solutie.

Negru. Umbre. Voci. O lume inexistenta. O lume intre cea vie si cea de dincolo. Acolo se afla, daca mai traia. Copilul meu.... Erau singurele vorbe care ii sunau in minte. Nu isi simtea mainile sau picioarele. Se simtea ca o frunza, a carei destin era decis de un anume vant. Simti o intepatura. O durere insuportabila, care acum era suportabila. Un ac de siguranta care testa reactiile unui pacient, dar uita ca ea nu mai era un pacient. Nici macar nu stia ce era. Am un nume? se intreba in continuu. Se presupune ca ar trebui sa vad o lumina sau ceva nu? Da asa se presupunea, dar ea nu vazu nimic. Si totusi nu se simtea moarta. Intepatura era inca prezenta, dar nu era o durere indeajuns de mare incat sa se trezeasca, daca se mai putea trezi. Auzea voci care vorbeau despre o fata insarcinata. Despre mine e vorba? Vroia sa tipe, sa le zica ca e aici, desi nu stia cum sa defineasca acel "aici". Dar nu putea. Umbrele puneau o bariera intre ea si lume de afara. Incerca sa deschida ochii, dar nu reusea. Din nou acea forta. O forta care venea din pamant si iti dadea energie. Te electriza. Durerea de care ea avea nevoie. Dintr-o data, lumea negrul acela capata culori, umbrele capatara forme, iar vocile capatara un sens. Claire isi plimba ochii de la o persoana la alta. Nu stia cine sunt, dar pe parcurs isi aduse aminte. Se ridica in picioare, fara nicio durere.
-Avionul s-a prabusit.
Puse mana pe burta ei si simti copilul.
-Iar copilul meu este bine, continua.
Privi fetele tuturor si le zambi.
-De ce sunteti asa posomorati? Nu am nimic. Totul este bine.
Iesi afara, unde soarele stralucea si se indrepta spre mare cand cineva o prinse de mana.
-Ce crezi ca faci? o intreba Sayid.
-Vreau sa ma plimb. Ma simt bine, ii spuse Claire oferindu-i un zambet.
-Dar ce ti s-a intamplat?
Sayid ii puse mana pe umar. Transpiratia disparuse, odata cu febra si acum se simtea bine. Nu mai era palida, iar copilul ei era bine. Era tot ce conta.
-Nimic. Te comporti de parca as fi fost undeva.
Sayid o privi intrebator.
-Ai fost undeva! Intrebarea e urmatoarea: Unde ai fost?
Claire il privi si se uita la valurile care se frangeau in stanci. Briza marii ii flutura parul.
-Acolo unde se afla ceea ce nu s-a nascut. Intr-o lume pregatitoare.
Ii zambi, dupa care se departa de el.

Boone se uita socat la Jack, la femeia insarcinata...injectia pe care i-o facuse.
In momentul in care acul intepa pielea femeii, Boone se intoarse si, tinandu-se cu mainile impreunate de gat, se indrepta schiopatand spre sora lui...Shannon.
Trecu pe langa mare, sangele mortilor care acum probabil ca erau purtati de vant printre copacii de pe insula aceea pustie...
Fuselajul era acum pustiu, in sensul ca era...curatat de cadavre. Langa aripa cazuta a avionului gasi o punga neagra. Se puse in genunchi pe nisipul fierbinte si o rupse, nederanjandu-se sa desfaca nodul. Inauntru gasi injectii, pastile pentru dormit, antibiotice puternice si bandaje.
Rase usurat si le deserta pe toate pe o bucata de metal, asezandu-se turceste in fata a ceea ce a gasit.
Boone se simtea ca un copil mic in Ajunul Craciunului. Desfacu bandajele, faramita cateva pastile de antibiotice si si le puse pe rani, strangand bandajele atat de puternic incat scanci de durere.
Puse totul in ramasitele pungii negre si fugi spre Shannon, gandindu-se la faptul ca acum putea sa mearga fara a simti vreo durere.
O gasi in locul ei de pe plaja, langa bagajele lor enorme cu "California Sight".
- Shannon! striga el, entuziastmat si aruncandu-i punga in fata ochilor.

Shannon impaturi cu grija biletul, indesandu-l intrunul dintre buzunarele fustei stramte.
- Boone. Ce s-a intamplat?

John Locke puse cutitul cu grija deoparte si zambi spre aerul marii. Noaptea se lasa cu repeziciune, dar era un sentiment de siguranta, mai sigur decat se simtea chiar in oras. Arunca o privire spre picioarele lui, si incepu sa rada incet, clatinand din cap. Langa el statea o fata micuta, cu parul blond fluturand in vant, si mainiile asezate protector pe burta insarcinata. John ii prinse privirea si ii zambi.
- Totul va fi bine de-acum inainte.

Claire stia ca totul va fi bine. Dupa tot ce se intamplase cu bebelusul ei, si dupa toata nebunia care a fost, stia ca va fi bine. Se apropie de barbatul care ii spuse asta.
-Claire, sopti ea in timp ce se aseza pe nisip. Numele meu e Claire.
Lua in mana nisip si il arunca spre mare.
-Suntem ca niste fire de praf. Vantul , marea, cerul decid ce ar trebui sa se intample cu noi. Eu am murit. Si m-am intors. De ce? Nu stiu.
Dadu din umeri dupa care continua:
-Copilul meu e bine si asta e singurul lucru care conteaza.
Simtea cum copilul se misca inauntrul ei.
-In curand, spuse ea printre buze si se intinse pe nisip, privind culoarea, pe care amurgul o oferea cerului.

Locke ii zambi sincer si aproba cu blandete din cap. Statura cateva clipe in tacere, in timp ce in spatele lor supravietuitorii se strangeau la locul taberei si in fata lor vuia marea.
- Asa e. In curand.

Charlie isi ingropa degetele in nisip, apoi lasa firele aspre sa i se scurga firav printre palme. Doctorul ii adunase pe toti aici, ca sa se prezinte si sa-si spuna numele. Era constienta ca asta trezise o oarecare reactie in oameni. Nimeni nu vroia sa-si spuna numele sau sa le afle pe ale altora, pentru ca asta insemna ca aveau sa mai stea aici. Iar ei vroiau sa plece.
Si Charlie vroia sa plece. Mai mult decat orice. Doctorul se plimba pe plaja impreuna cu fata satena, adunandu-i pe toti in jurul focului. Cand toti erau acolo, asezati ca in cercul unui ritual, Doctorul se ridica in picioare.
- Ma numesc Jack.
Si dupa parerea lui Charlie, asa incepu totul.

Sayid statea acolo in mijlocul multimii. I se parea o idee buna ceea ce se intampla. Se ridica si el dupa Jack:
-Iar eu sunt Sayid. Ma pricep la telecomunicatii si as ruga cativa barbati si ma insoteasca sa cautam statia. As putea sa o repar.
Se aseza si urmarii privirile tuturor.

Jin stranse mana sotiei lui si se intoarse curios spre ea.
- Sun, ce spune omul? Tu intelegi, nu-i asa? Ce spune?
O fata cu parul saten prins intr-o coada de cal trecea pe la fiecare cu o hartie si un creion in mana, spunandu-le ceva.

Sun isi elibera mana din stransoarea sotului ei. Il privi.
-A spus ca il cheama Sayid si ca are nevoie de ajutor sa gaseasca statia. Spune ca ar putea sa o repare si sa vina cineva sa ne salveze.
Isi dadu parul dupa ureche si continua sa asculte ceea ce spuneau ceilalti.

Kate inregistra fiecare nume, mai mult banuitoare si suspicioasa decat dornica sa-i faca pe ceilalti sa se cunoasca. Oamenii ca ea stiau mereu latura rea a lumii. Privi inca odata spre urma rosiatica, de metal, de la incheietura.

Pe cand seara se transforma cu repeziciune in noapte, Shannon isi dadu seama ca de acum fiecare om stia numele celuilalt, si putin mai mult de atat. Nu-i mai putea numi straini - dar nu simtea altceva. Boone plecase sa ajute pe cineva, asa ca ea era singura, jucandu-se cu firele de nisip. Deodata, o umbra i se posta in fata, blocand lumina focului. Stiu cine era dinaitne sa-si ridice privirea.
- De ce stai aici, atat de izolata? intreba barbatul cu un zambet fermecator si sardonic.
Shannon isi cobora capul si incerca sa-l ignore, constienta de privirea lui apasatoare. Nu era vorba ca nu-l vroia acolo, ci exact contrariul.
- Stau izolata pentru ca nu e nimeni pe insula asta blestemata cu care merita sa stau. Nu incerca sa-mi faci un profil psihologic dupa cateva ore.
Barbatul incepu sa rada si se aseza langa ea. Ridica din sprancene, apoi intr-un final renunta sa o mai tachineze si ofta incet.
- Nu te cunosc. mai adauga ea, privindu-l ostil si totusi cu tristete.
El zambi din nou si incuviinta din cap. Dupa cateva clipe, se intoarse din nou spre ea.
- Eh, dracie, promit sa-ti spun numele meu real. Asta te-ar face sa zambesti?
- De ce mama dracului ai vrea tu ca eu sa zambesc?
Raspunsul ei il facu sa rada chiar mai tare decat inainte.
- Ai dreptate, nu vreau.
Cineva incepu sa se apropie de ei, iar Shannon recunoscu mersul. Barbatul la fel. Zambind ironic, el se ridica si se scutura de nisip.
- Ma cheama James.
Shannon aproba din cap ca si cum ar fi contat prea putin si isi pleca privirea.
- Si mi-ai salvat viata. raspunse ea sec.
El tacu o clipa, evident incercand sa-si ascunda uimirea. Boone se apropia din ce in ce mai mult de ei.
- Da, ti-am salvat viata. Ei, la dracu, iti jur ca intr-o zi o sa ma urasti pentru asta.
Se intoarse si pleca.

Boone nu o vedea pe Shannon din cauza intunericului, dar spera ca ea sa fie in regula.
Stia ca era intr-un fel randul sau sa se ridice, asa ca o facu.
- Eu sunt Boone. Boone Carlyle. Iar "blonda", spuse Boone, accentuand cuvantul din cauza faptului ca unii o numeau asa, cu care stateam este sora mea. Se numeste Shannon.
Boone spusese asta si pentru Shannon, stiind ca ea nu s-ar fi sinchisit sa se prezinte, probabil spunand ca nimeni nu merita sa-i afle numele.
Se aseza, stiind ca nu avea nimic altceva de spus, si se uita spre oceanul intunecat si miscator, apoi isi dadu seama ca nu vor pleca de acolo prea curand.

- E un sentiment ciudat, nu-i asa? Sa ne cunoastem toti ... . Pare de parca n-ar mai fi sa plecam vreodata.
- Oh, o sa plecam noi. Sunt sigur de asta.
John Locke renunta sa mai traga cu urechea la schimburile de replici dintre oameni, si isi aranja mai bine prelata pe nisip, cu ochii atinti spre mare.
In timp ce stelele ieseau si se ascundeau din nou, in timp ce restul oameniilor dormeau, Locke zambea. Si apoi o noua dimineata aparu, ca si cum cea de dinainte nici nu venise.
Si asa incepe totul. Ziua unu.

Boone se uita la toti oamenii aceia pe care-i vedea ridicandu-se in picioare si spunandu-si numele, dar nu auzea nimic din ceea ce spuneau. Si nu avea nici un interes sa o faca.
Se ridica usor si iesi din cercul acela, lasand frunzele putine ale junglei sa-i zgarie pantalonii in drum spre plaja.
Odata cu nisipul care ii facea mersul mai greu, veni si durerea. N-o sa mai treaca...
Se indrepta greoi spre mare, spre apa care se spargea in valuri minuscule si stralucitoare la tarm. Se aseza pe nisipul jilav si isi sprijini mainile in spate, uitandu-se la cer si la intinderea nesfarsita care-i despartea pe toti de casele lor. Pe el, Shannon, Jack, Sayid...absolut toti.
Se lasa sa cada pe spate, simtind ca i se face rau daca se mai uita mult la oceanul acela. O vreme indelungata se uita la stelele care straluceau cu miile pe cer, si isi dadu seama ca niciodata nu mai vazuse atatea stele dintr-un singur loc. Inchise ochii...

Claire isi spuse si ea numele si se retrase. Isi intoarse capul si ii privi pe toti cei care isi faceau o mica descriere. Nu stia in ce zi erau, nu stia ce ora era, nu stia in care zi urma sa plece de aici sau in ce zi avea sa se nasca copilul sau. Se duse inspre mare si lasa apa sa ii ajunga pana la genunchi. Se aseza pe o stanca si se simti ca atunci cand merse pentru prima oara la mare.
-O sa ai si tu sentimentul acesta intr-o zi, spuse cu mana pe burta sa.
Simti o mana pe umarul ei. Tresari.
-Sunt eu, spuse o voce feminina, dar nu isi putea aduce aminte cine era.
Se intoarse si o vazu pe Sun.
-Scuze, m-ai speriat.
Sun ii zambi si se aseza pe o stanca de langa Claire. O vazu pe Claire tinand mana pe burta sa si zambi.
-Ce crezi ca e?
Pentru inceput Claire nu intelesese intrebarea. O privi ciudat si intrebator.
-Ce crezi ca se intampla cu insula aceasta?
Claire ridica din umeri si isi legana picioarele in apa.
-Tatal copilului era in avion? E mort?
Claire intepeni la aceasta intrebare. Nu vroia sa isi aminteasca de acel om care, mai mult sau mai putin i-a distrus viata. Nu vru sa ii raspunda. Se ridica si clatina din cap. Sun nu intelese prea bine, dar nu avu curajul sa o intrebe din nou. Claire se indeparta cu privirea spre padure, incercand sa inteleaga ce s-a intamplat de fapt. Cum a cazut avionul? Cum a trecut din intuneric in lumina? Cum vorbea acea chinezoaica engleza? Prea multe intrebari, iar din pacate prea putine raspunsuri. Nimeni nu va sti ce s-a intamplat, sau ce se va intampla. Cel putin, nu curand.

Shannon privi orizontul, linia marii si a cerului. Nimeni. Niciun avion. Nicio barca. Nici marca o urma ca altceva s-ar afla dincolo de acolo.
Era constienta ca ceilalti se asteptau ca si ea sa munceasca in zorii noii zile, stia ce se soptea deja despre blonda inalta si frumoasa care refuza sa-si murdareasca mainile. Odata trecuti peste socul din ziua trecuta, toti supravietuitorii incercau sa ajute la ceva, sa faca scurta (sperau ei) sedere aici cat mai placuta. Mai ales Boone. Boone aproape cel mai tare dintre toti.
Shannon arunca o scurta privire spre barbatul acela care statea cu picioarele in nisip, la bustul gol, si citea o carte. Nu-si putu retine un zambet. Ei, poate nu era singura care statea degeaba.
Se duse la el, sperand ca Boone o privea.

Boone se trezi dupa nici cateva minute de cand adormise, blestemand momentul cand se asezase pe mal caci era numai ud, ca un bebelus care tocmai facuse pe el.
Se ridica si injura in barba, apoi se uita in jur.
Primul lucru pe care-l vazu era pustietatea enervanta, apoi..Shannon?
Se indrepta spre un barbat ppe jumatate dezbracat care citea ceva.
Boone pleca si el in aceeasi directie, nestiind totusi de ce o face.
- Shannon, ce crezi ca faci?

Sawyer ridica o sprancena spre frumuselul scund, cu ochi de catelus, si incepu sa rada.
- Scuza-ma, sunteti musulmani sau ceva de genu'? Ultima oara cand am verificat, femeile aveau voie sa se plimbe pe plaja.
Se ridica in picioare si zambi spre Shannon, apoi il imbranci din mers pe Boone.
- Ei bine, suna Vaticanul! Prizoniera ta tocmai s-a uitat la mine! Cred ca am niste catuse in plus, ai vrea sa ti le imprumut ca s-o legi de-un copac? Eu pot sa arunc pietrele.
clatina din cap si scuipa in nisip, incruntandu-se amenintator. Se indeparta si spuse, mai mult pentru el :
- Locul asta e plin de nebuni.