In ziua in care Lux a iesit dezbracata in curtea scolii noi eram la o masa umbrita, comparandu-ne fituicile, vantaile, si numerele de telefon obtinute. Kenneth Nixon a fost primul care o vazut-o; el statea pe masa de lemn, cu picioarele incrucisate si jacketa de piele maro pe jumatate descheiata, cu parul auriu si bronzul autentic aruncand sclipiri in jur, sclipiri care facea pantalonii fetelor sa cada jos mai repede decat oricare dintre noi avea sa afle vreodata. Si-a dat ochelarii police jos cu doua degete, si sub lentilele maronii am vazut ochii lui plini, umezi, si buzele intredeschise. De asemenea, avea un aer uimit; Kenneth nu era baiatul, elevul, sau amantul pe care sa-l surprinzi usor, asa ca aura lui de Casanova chinuit acum sfarmata a fost cea care ne-a facut sa ne intoarcem pe firul privirii lui culpave.
Parul blond a lui Lux ii ajungea pana la fese - noi niciodata nu remarcaseram cat de lung era - dar nu acoperea nimic, astfel ca totul era vizibil, mai vizibil decat in revistele pe care le rasfoiam in intimitatea baii noastre sau a filmelor pe care reuseam sa le luam de la fratii nostri, mai vizibil decat indrazniseram vreodata sa visam. Fiecare fir de par, chiar si cei din zona rusinii, electrizati din cauza frigului, sanii ei fermi, impinsi in fata cu indrazneala, si fesele ei curbate, stateau in fata noastra ca intr-un muzeu. Insa nimeni nu fluiera aprobator, nimeni nu striga o replica de agatat si nimeni nu rase; toti elevii din curte eram inmarmuriti, nu atat de goliciunea ei divina si ofensatoare, cat de gestul ei mai mult decat teribilist sau amuzant; gestul unui om nebun.
Tot Kenneth a fost cel care a facut prima miscare si cu aceeasi discretie de mare amant, cu acelasi par stralucitor, a sarit de pe masa de lemn si s-a indreptat spre ea. Inca nimeni nu spunea nimic, si am pastrat aceeasi tacere cand l-am vazut cum isi da faimoasa jacketa stilata jos si incearca sa i-o puna pe umeri. De la locul unde eram noi nu se putea auzi, dar mai tarziu, cand l-am intrebat ce i-a zis, ne-a povestit cam in felul asta. Si Kenneth nu era omul care sa minta cand venea vorba de fete.
- Ce-ai luat, Lux ? Daca imi spui, te pot ajuta la timp; am incercat si eu cateva. Stiu cum sunt acele momente de dupa, dar trebuie sa-mi spui ce-ai luat.
Lux, fiind cu vreo cinsprezece centimetri mai scunda, isi inalta capul superb spre el (lucru pe care l-am vazut si noi) si raspunse, tremurand din tot corpul:
- Uite, Nixon. Au ramas doar in doi jucatori.
Apoi isi dadu capul pe spate si incepu sa rada, cu parul si pieptul zguduindu-se ritmic in timpul hohotelor. Se opri dintr-o data, vazand cum ne uitam toti la ea.
- Uite, Nixon, vor sa ne sarutam. De aia se holbeaza.
Se smuci, facand jacketa sa cada pe jos in frunzele de toamna si parul sa-i vina pe fata, apoi se apropie de noi cu privirea unui animal haituit, care stie ca nu are nici o scapare. Cativa chiar se dadura in spate; nu mai vazusem niciodata asa ceva. Erau vremurile cand filme ca "Zbor deasupra unui cuib de cuci" nu aparusera, si cea mai apropiata persoana "nebuna" pe care o stiam era bunica senila a lui Troy Busell. Noi, baietii de la masa mare de lemn umed cu miros ranced din spate, nici nu ne-am clintit. Era propriul tabloul al vietii reale; de unde sa stim ca nu ne astepta pe toti?
- Ah, dar cum se holbeaza. spuse ea din nou, si se prabusi goala pe pamantul acoperit de frunze, imbratisandu-si genunchii si tremurand, cu pletele cazandu-i peste brate. Trecura cateva clipe pana cand am realizat cu totii ca plangea in hohote, iar odata ce am facut-o, era si mai evident; umerii i se zguduiau, si capul la fel, clatinandu-se inainte si in apoi.
Am citit in privirea lui Kenneth lucrul pe care-l stiam deja fiecare dintre noi; Lux Kinsley nu era drogata, nici in stare de soc. Insa nu am putut vedea in ochii niciunuia dintre noi care era, de fapt, problema cu ea.
*****************************
- Si sunt siguri ca nu au fost droguri?
Sapte perechi de ochi il urmareau pe Kenneth, in timp ce stateam turceste pe covorul cu miros de deodorant de animal, si rasfularea intretaiata. Asa, stand in picioare cu un deget in ureche, intors nouazeci de grade spre noi, Kenneth parea unul din baietii ce-si incepeau cariera la firmele tatilor nostrii, nicidecum un adolescent de saisprezece ani. Ne domina pe toti, si niciunul din noi nu a gasit vreodata motivul, nici atunc, nici mai tarziu. Nu era nici cel mai inalt, nici cel mai bogat, nici cel mai bun sportiv sau vreun bataus. Insa,cumva, el primea biletele gratuite la seratele scolii de la organizatoarele studente, el era ajutat cu teme si portofolii de catre fetele plinute cu ocherlari dubli, si lui i se strecurau scrisori parfumate in caiete. Orice fata vroia sa il aiba si orice baiat sa fie ca el; Kenneth Nixon ne-a aratat prima data cum merge cu adevarat viata, si anume ca nu era indeajuns sa fi bun la suflet sau destept ca sa obtii totul. Ceva, poate. Dar totul? Niciodata.
A trantit telefonul inapoi in furca si s-a asezat pe podea cu mainile sprijinite de covor, si ochii lui usor injectati de la iarba pe care o tinea mereu in masina ne priveau in tacere.
- Au inchis-o, asa au zis.
Toti ne-am imaginat deja spitalul mic, cu tavan inclinat si pereti roz, care se afla doua strazi mai incolo. Simplu gand ca Lux statea intr-un pat cu miros de naftalina, imbracata intr-o camasa de noapte transparenta si parul lasat liber, ne facea sa inebunim de placere. Si nu doar pe noi, obisnuitii romantici fara speranta care incercau sa citeze din Goethe pe spatele cutiilor de bomboane Milky Way, ci si pe el, cel care se afla mereu cu un pas in fata noastra; Kenneth Nixon. Nu fusese greu de ghicit; nu il mai vazuseram asa de interesat de ceva niciodata; el era obisnuit sa-i cada toate in mana, de data asta in vulgarul sens prorpiu. Nu luptase niciodata pentru nimic, incepand de la media finala la chimie pana cand acceptul unei fete la o serata, o intalnire, un dans.
Daca nu ar fi fost Lux Kinsley, fiecare dintre noi am fi fost de-a dreptul amuzati vazandu-l cum se chinuie. Ne-am distrat, la inceput, dinainte de scena din curtea scolii, de la primele semne cand ii vedeam ochii fugind dupa parul ei blond, si-am incercat in fiecare zi si noapte sa-l auzim spunand cuvintele. Acestea au venit chiar in timp ce stateam asezati pe covor dupa telefonul dat de Kenneth, la cateva zile de la scena din curte, cu gandul la o Lux pierduta in lumea morcovilor prea fierti si a pernelor cu miros de urina, dar nu au mai avut acelasi impact.
- Trebuie sa o vad. a spus Kenneth, jucandu-se absent cu niste scame de pe pantalonii lui.
Noi doar am aprobat din cap, absenti, un murmur comun lipsit de viata. Cine nu trebuia sa o vada? Fiecare din noi gandeam la fel, dar nu uitasem inca felul in care genunchii goi i se zgariau de cimentul pavajului cu fiecare zguduitura de plans, cum sanii i se inrosisera de frig si buzele ei crapate tremurau, movulii. Cand am avut, ani mai tarziu, doar cateva clipe intre mine si Kenneth, l-am intrebat daca nu a fost speriat atunci, daca nu l-a ingrozit fata pe care o placea. Raspunsul lui a venit abia la sfaristul conversatiei noastre.
********************
Dupa vreo doua saptamani, profesoara noastra a intrebat cine vrea sa mearga s-o viziteze pe Lux, si nu am fost uimiti cand s-au ridicat doar cinci maini, si fiecare din grupul nostru, grupul lui Kenneth.
Asa ne-am infatisat intr-o duminica dimineata in fata spitalului de o culoare gretoasa, imbracati in blugii nostri buni si camasi curate, cu Kenneth tinand un buchet de flori pentru doamna Kinsley. Zambetul lui nu slabise nici o clipa in tot drumul spre spital, dar se diminua vizibil atunci cand asistenta ne-a condus intr-un salon izolat, fara geamuri, de pe-un coridor pustiu, si a disparut de-a dreptul cand domnul Kinsley a deschis usa.
Privirea lui era una furioasa de-a dreptul, dar ne-am dat seama ca nu pe noi, ci pe lumea intreaga. Dincolo de ochii lui care incercau sa ne faca sa ne marturisim vina, am putut vedea ca plansese. Doamna Kinsley nu era in salon, dar Kenneth a lasat florile pe masa. Niciunul din nou nu a intrebat unde era mama lui Lux sau daca puteam fi lasati singuri; in afara de cateva saluturi anemice, nu am deschis gura. Cu ochii plansi sau nu, domnul Kinsley ramanea un fost puscas de marina, un om vanjos, cu putina putere de intelegere.
Singurul pat avea perdelele din jur trase, si in momentul in care Kenneth a intins mana sa le deschida, tatal lui Lux a iesit din camera de parca vederea ficei lui l-ar fi prefacut in stana de piatra. Noi ne-am indreptat tinutele si am incercat sa parem senini si veseli, dar din momentul in care am dat cu ochii de ea ne-am dorit sa fi iesit si noi odata cu domnul Kinsley.
Nu era vorba de cat slabise (mai tarziu, in fisa mortii, scria ca slabise aproape zece kilograme in jumatate de luna) pentru ca oricum nu se vedea din spatele paturii pufoase, si nici de cearcanele negre-albastrui de sub ochii ei odata vii, de-un verde aprins. Adevarata fractiune in care am simtit groaza unui lucru imposibil de inteles au fost zgarieturile de pe gatul si pieptul ei ; cateva ajunsera si pe fata, dar chiar dincolo de asta, frumusetea ii era vizibila.
Ea ne-a prins privirea asupra cicatricilor ei si schita un zambet fad si crud, apoi ne arata mainile; am avut pe propia piele destule boli de varicela, scarlatina, si pojar ca sa stim cum arata asa ceva; unghiile ii erau invelite in vata cusuta, ca sa nu poate sa se zgarie in continuare.
- Am adus flori. spuse Kenneth incet, si asta ne-a surprins cel mai tare; mogulul replicilor de agatat, un zeu al complimentelor si situatiilor-criza, nu fusese in stare decat de asa ceva.
- Oh. zise Lux, cu un alt ranjet crud ivindu-i-se pe fata. Asta cred ca rezolva totul. Ai adus flori. Grozav, ce mai.
Kenneth isi pleca privirea in pamant, si fiecare din noi am ramas ca trazniti in fata ironiilor ei. Noi visasem sa o salvam, iar acum, cand vedeam limpede ca ea nu vrea sa fie salvata nici de cel mai superb tip din intregul continent, ne era clar ca noi, ceilalti, nu aveam nici o sansa.
- Uite, Nixon, eu ... . Nu e un TV show aici, sti asta, nu? E foarte dragut si toate alea faptul ca ai venit aici cu prietenii tai ca sa-mi arati ce mila crestina ai pentru mine si sa-ti dai parul blond dupa urechi, dar cred ca ai gresit camera.
Lux isi cobora privirea inapoi in cearceafuri, tragand scame din vata care-i acoperea in intregime degetele. In ochi i se adunara lacrimi, dar stiam ca Kenneth nu le vedea. El doar zambi scurt si ridica din umeri, ca intr-un joc de tenis sau o vanatoare. Se intoarse spre noi si ne lasa sa o luam inainte ca sa poata sa se opreasca in prag si sa o priveasca de la revedere. Cu totii am crezut ca nu e nici o speranta, dar cand el se intoarse, ea il privea ; nu-si mutase privirea, si nici nu ramase cu ea atintita pe propriile degete, ci privea direct in ochii lui.
- Doar ca sa sti, Lux ... . Numele meu e Kenneth.
*******************
Kenneth nu a mai vizitat-o decat de doua ori la spital, si de data asta singur, dar ne-a spus tot (ce nu am aflat in acel timp am aflat in anii urmatori). Prima data era in una din desele ei crize, si el nu a stat decat cateva clipe ca s-o vada izbindu-se de pat si muscand barele perfuziilor inainte sa fie dat afara. Cand a mers a doua si ultima oara, ea era intr-o pijama care ii era prea mica, si lasa sa se vada mai mult decat i se paruse lui ca se vazuse chiar si in curtea scolii, iar Kenneth a simtit-o pe Lux cu organe pe care nu stia ca le are. Ii simtea caldura pielii, asprimea parului incalcit si delicatetea buzelor ei cand il sarutase pentru prima data, aplecandu-se peste masa la care jucau carti ca sa-i intalneasca buzele.
A fost asa cum am prezis noi, cand i-am vazut privirea incercanata si incetosata cum il urmareste pana la usa, si a fost asa cum ne-am temut si am sperat in acelasi timp; chiar si in nebunie, nu puteai sa-i rezisti lui Kenneth. Asa am gandit atunci, dar fiecare dintre noi ne-am dat seama ca era o prostie; Lux nu l-a iubit pe Kenneth mai mult decat ne-a iubit pe noi; el a fost cel care a continuat sa se duca, iar noi nu. Buzele lui au fost pentru ea ce e ultima masa pentru un condamnat la moarte; o sansa finala sa guste ceva.
Eram intr-una din dupa amieziile tarzii pe care le petreceam la scoala cand am fost chemati cu totii in holul mare, si ne-am inghesuit cu gecile pufoase pe noi (aparuse frigul iernii), cand directoarea a urcat scarile si s-a oprit acolo ca sa ne poata vedea pe toti. Tinea in mana un servetel alb, mototolit, si dermatograful albastru i se sterse ; lucrurile mici contau, intr-adevar, pentru ca asa mi-am dat seama depsre ce era acest anunt. Iar cand buzele ei subtiri se miscara, nu am auzit niciun cuvant; ele erau deja rostite in mintea mea. Am vazut in schimb oroarea care se asternuse pe chipruile tutor, si mai presus de-atat, l-am vazut pe Kenneth fugind afara, pe usa din spate. Impingandu-ma cu coatele cum nu aveam sa o mai fac vreodata, l-am urmat, framatandu-mi degetele in pumn si respirand greu. Afara, in aerul geros, cu pojghita de gheata de pe jos, am privit o clipa in ochii lui. Kenneth s-a intors, s-a sprijinit cu o mana de zid si s-a aplecat sa vomite in tufisurile de flori.
Daca as fi ramas cu el sau as fi incercat sa-l consolez, ar fi insemnat ca inca nu stiam nimic depsre viata; iar asta nu era deloc adevarat. Invatasem deja, la cei aproape saptesprezece ani, cand sa renunt si cand nu, ce o sa mi se cuvina cu adevarat si ce sunt doar vise goale, si inca un lucrur extrem de important. In durere, nebunie, si moarte, suntem mereu singuri. Fara sa spun un cuvant, mi-am bagat mainile in buzunar si am pornit-o in susul strazii, mergand apasat, cu gheata pocnind sub ghetele mele, si ajungand la timp ca sa vad cum o masina de salvare tocmai pleca din fata spitalului, cu farurile stinse. Lux scapase. Nimeni nu avea sa se mai holbeze la ea de-acum.
Cat despre raspunsul lui Kenneth Nixon? Raspunsul lui a fost unul simplu. "Nu am placut-o, Skip. Am iubit-o, si inca fug dupa iubirea aia. A fost ceva real, un punct de sprijin al lumii in miscare."
Acasa
Ultimele imagini
Căutare
Înregistrare
Conectare
Dead-line-ul e pana maine la 10 PM. Eu o sa postez atunci si votul va fi dat tot de noi, dar cinstit. 
Nu putem vota pentru propria creatie. 
Premiu? Un personaj din orice RPG/fanfic la alegere al nostru, timp nelimitat. 
Wanna take the deal? 
ci pentru ca e un user nou si primul ei post la aceasta categorie, si de asemenea un post foarte bun. 
Sunt mare fan al eseurilor filozofice 
, si Allie m-a prins cu al ei! 
Keep it up, sa nu te lasi acum de postat! 
